În Ţara Românească în secolul XVII în timpul domniilor lui Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino (1678-1688) se inaugurează o nouă etapă de căutări şi de experienţe în domeniul arhitecturii bisericeşti. Aceste experienţe nu privesc tipurile structurale de bază, ce vor fi păstrate în continuare, ci în primul rând modificarea proporţiilor şi a aparatului ornamental, sub semnul unei viziuni marcate de eleganţă şi de rafinament.
Biserica Sfânta Treime se înscrie în arhitectura vremii cu turla pe pronaos, armonia volumelor construite, admirabil puse în valoare de veşmântul alb al tencuielilor pe a căror suprafaţă se lasă descifrate cu uşurinţă modenaturile arhitectonice şi ancadramentele înflorite din piatră la ferestre şi la uşa de intrare a biserici. Biserica nu se impune nicidecum prin mărimea sa, ci tocmai prin faptul că nu este o construcţie grandioasă, timidă răsărind în calea trecătorilor la răscruce de drumuri.
Construcţia se înscrie în tipul de plan trilobat, fiind construită din cărămidă, cu ziduri groase de un metru.