[RO]
Fortificaţia ridicată în perioada 1715-1738 în inima Transilvaniei, s-a dovedit a fi cel mai impunător monument baroc al provinciei şi cea mai reprezentativă cetate bastionară de tip Vauban din România. În anul 1687, Alba Iulia intra în rândul oraşelor transilvănene care găzduiau armata imperială austriacă. Începea astfel, pentru vechea sa cetate (medievală, ridicată pe temeliile unui castru roman, al Legiunii a XIII-a Gemina) şi pentru oraşul său, o altă epocă. Noua putere a decis mutarea populaţiei, redistribuirea clădirilor din cetate şi refacerea fortificaţiei pe acelaşi loc. A fost ales planul arhitectului italian Giovanni Morando Visconti (1652-1717), mai bine adaptat vremurilor şi necesităţilor. Acesta, vizat de către Eugeniu de Savoia, se baza pe modelul creat de Vauban (fost mareşal şi inginer militar al Franţei). Înălțarea cetăţii a fost încredinţată colonelului inginer J. C. Weiss, iar responsabilitatea pentru aplicarea proiectului i-a revenit generalului Steinville. Fortificaţia, concepută pe o suprafaţă de 110 hectare, cu o incintă apărată de trei rânduri de ziduri, a primit o formă stelată, cu şapte bastioane alternate cu alte şapte raveline, străbătute de galerii boltite, toate delimitate de şanţuri adânci. Bastioanele cetății, toate decorate, au păstrat numele originale: Trinitatea, cel mai mare dintre ele, se distinge prin blazonul încoronat cu câmpuri multiple și frunze de acant; Sfântul Ștefan (sau Steinville), Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Carol, Sfântul Capistrano (sau Transilvania) și Sfânta Elisabeta. Gândită ca simbol al noii puteri politice, administrative, economice şi militare a Casei de Austria, impunătoarea fortificaţie a primit numele împăratului austriac Carol al VI-lea, respectiv Cetatea lui Carol (Carlsburg). Ea se integra sistemului de fortificaţii sud-estice ale Imperiului, format din cetăţile Ada-Kaleh, Belgrad, Timişoara, Arad, Oradea, și găzduia arsenalul provinciei, cazărmile pentru trupe şi sediile comandanţilor. Cetatea avea un indiscutabil rol de depozit pentru armamentul şi muniţia necesare armatelor care acționau pe teatrele de operaţiuni din Transilvania. Desigur, producția exploatărilor metalifere şi aurifere din Munţii Apuseni făcea ca între zidurile cetăţii să se stocheze în tranzit materia primă obținută în zonă. Dincolo de aspectele menţionate, pragmatice, cetatea avea un rol propagandistic, trebuia să vorbească despre dominaţia imperială asupra Transilvaniei.
[EN]
The fortification built in the center of Transylvania in 1715-1738 proved to be the most grandiose Baroque monument of the province and the most representative Vauban type fortress of Romania. In 1687 Alba Iulia offered quarters to the Austrian imperial army, just as other Transylvanian cities have done before. With this event, a new epoch started for the city and its medieval fortress was built upon the ancient walls of the Roman XIII Gemina legion. The new masters of the city decided to resettle the population, relocate the buildings in the fortress and build another fortification on the same emplacement. For the new fortification, a plan designed by the Italian architect Giovanni Morando Visconti (1652-1717) was selected which was better adapted to the circumstances and requirements. This plan was approved by Eugene of Savoy and employed the model created by Vauban (former marshal and military engineer of France). While General Steinville, commander of Alba Carolina garrison, was supervising the project, the construction of the fortress was entrusted to colonel engineer J.C. Weiss. The fortification covered a surface of 110 ha, had three rows of walls defending the precincts and was star-shaped. It had seven bastions alternating with as many ravelins, all penetrated by vaulted passages and separated by deep moats. All the bastions of the fortress were decorated and kept their original names. The bastion Trinity was the largest and adorned with a coat of arms displaying an escutcheon with multiple fields, crown and acanthus leaves. The names of the next bastions are as follows: St. Stephen (or Steinville), Eugen of Savoy, St. Michael, St. Charles, Saint John Capestrano (or Transylvania) and St. Elisabeth. The magnificent construction was given the name ‘Charles’s fortress’ (Carlsburg / Karlsburg) after the Austrian Emperor, Charles VI thus symbolizing the new political, administrative, economic and military power of the House of Austria. The fortification was integrated into the south-eastern defense system of the empire which included the strongholds Ada-Kaleh, Belgrade, Timișoara, Arad and Oradea. The role of the fortress was military and defensive, as proved by its Vauban bastionary model, the type of artillery and the size of the troops quartered within the precincts. Weapons and munitions necessary for troops active in Transylvania were kept within the fortification. Even the gold produced by the mines from the Apuseni Mountains, in its transit to the mints, was temporarily stored within the walls of the fortress. Apart from the pragmatic uses, the fortress served also as propaganda, it was meant as a statement of imperial domination over Transylvania.