Lacul Tăbăcărie, situat la marginea de nord a oraşului Constanţa, într-un golf marin, oferă şi astăzi un cadru geografic încântător. Lacul cu apă dulce este legat prin canale de lacul Siutghiol şi de Marea Neagră. Pe vremuri, din acest loc se scotea cantitate mare de peşte, iar în partea sa vestică erau foarte multe grădini.
„Lacul Tăbăcărie are o formă aproximativ dreptunghiulară şi ţărmuri joase, spre uscat flancate cu vegetaţie, fără faleze active”, scrie Ariadna Breier, în „Lacurile de pe litoralul românesc al Mării Negre”. Mai departe de descrierea sa geografică, este interesantă istoria acestui lac alimentat cu apă dulce din Siutghiol. În urmă cu peste 100 de ani, în zonă erau două fabrici de tăbăcărie, unde lucrau mulţi constănţeni şi unde se prelucrau pieile şi blănurile cu un amestec de substanţe, pentru a le face trainice, impermeabile, flexibile.
În „Constanţa şi împrejurimile ei”, volum apărut în 1960, se menţionează: „Lacul îşi trage numele de la industria locală „Tăbăcăria mică”, fondată în aceste locuri în 1896. Cei ce munceau la tăbăcărie erau în majoritate femei şi tineri – braţe de muncă mai ieftine. Peste doi ani, „Tăbăcăria mică” şi-a încetat activitatea. În 1880, pe locul ocupat azi de clădirea staţiunii de cercetări maritime s-a instalat „Tăbăcăria mare”.
Şi acolo condiţiile de lucru erau rudimentare. Pe lângă o instalaţie de 150 de cai putere, patronii exploatau munca celor peste 100 de oameni care, cu timpul, aveau pielea degetelor de la mâini tăbăcită, aproape la fel cu pieile de oaie pe care le scoteau din groapa plină de argăseală”.