Acest geocache a făcut parte din GeoQuest XV.
This geocache was part of GeoQuest XV.
Ez a doboz a GeoQuest XV része volt.
Sándor Rákos:
O poveste despre eroul care a vrut să cucerească muntele
Pe partea unui munte mare, într-o scorbură a unui copac zdrențuit, trăia un erou tânăr și ambițios. Acest cartier eroic nu era nici măcar un bakaras, iar el decisese deja să-l facă vrednic devine numele său, pe care strămoșul său la primit de la regele ciudat al pădurii și este de un fel El realizează o faptă fără precedent. El a enumerat în sine toate enumerabilele fapte de eroism și, de asemenea, a transpirat în timp ce i-a ales pe cei mai vrednici dintre ei. Și asta nu a fost nimic mai puțin sau mai mult, doar căutând unul Se urcă pe un munte imens pe partea lui, iar când ajunge în vârf strigă:
"Hei, munte mare, stai aici la picioarele mele!" Eu, eroul, te-am cucerit.
După ce a plănuit acest lucru cu grijă, el a ieșit din scorbura copacului răpitor și a pornit: pentru a găsi muntele.
În timp ce mergea, un con de pin căzut i-a ieșit în cale. Eroul Tither S-a uitat în sus la el și bucuria i-a pătruns fiecare centimetru al corpului deodată.
"Iată muntele pe care îl caut!" –Plans.
Cu aceasta, el a alergat vitejește și a urcat pe partea conului de pin.
De îndată ce a ajuns în vârf, s-a tras la prânz, chiar umflându-și burta și El a strigat cu voce tare:
"Hei, munte mare, stai aici la picioarele mele!" Eu, eroicul, te-am cucerit!
O coțofană a zburat spre ea. A văzut zincul de pe conul de pin și a auzit ce striga.
"Ești un prost, fratele meu!" El a zguduit. "Nu stai pe un munte, stai pe un munte Con de pin! Te-ai urcat pe ea și în orice moment poți renunța la culme!
De îndată ce coțofana și-a zgâlțâit rima, conul de pin a răsturnat zincul Sub greutatea lui, s-a întors și l-a îngropat pe ceartă sub el.
Chiar și respirația eroului a luat din spaimă. Mi-a luat ceva timp să El putea vorbi:
"Oh, fratele meu coțofană!" Ai dreptate! Este un con de pin, acum sunt și eu Recunosc! Te rog eliberează-mă de ea, pentru că într-adevăr îmi rupe partea!
Coțofana a zburat și a rostogolit conul de pin.
Zincul răsuflă ușurat. A trebuit să-și strângă bine talia pentru a-și croi drum continua.
"Dar acum caut un munte adevărat!" El a exclamat și a mers mai departe hotărât.
A continuat să meargă până când a ajuns la un mușuroi.
"Ei bine, acesta este un munte, într-adevăr!" Hipp-oops, deja cuceresc! — a țipat. Și A pornit spre mlaștină.
De îndată ce a ajuns în vârf, s-a tras la prânz, chiar umflându-și burta și El a strigat cu voce tare:
"Hei, munte mare, stai aici la picioarele mele!" Eu, eroicul, te-am cucerit!
Când s-a auzit strigătul, o veveriță mică cu coadă ciudată se legăna pe ramuri S-a aplecat peste cap și a spus zâmbind:
"Greșești, coma mea provocatoare!" Nu stai pe un vârf de munte! Ești într-un mușuroi. Dacă Nu ți-ai umfla burta așa, ai putea vedea furnicile la picioarele tale Roiesc.
Abia își terminase veverița rima, puful se mișca, zincul îl pierduse echilibru, și a căzut cu capul în mulțimea de furnici.
Dar deodată și-a venit în fire și a strigat:
"Vai, fratele meu veveriță, scoate-mă din furnici!"
Veverița a coborât până la ramura cea mai de jos și și-a întins coada până la cei necăjiți Cincer, urcă-l ca pe o frânghie.
"Doar ieși din mizerie o dată!" Tânărul a jurat; Hero, în timp ce se echilibra pe coada veveriței, a măturat furnicile.
Dar când un tânăr și ambițios eroic pornește să cucerească munte, nu te poți întoarce atât de ușor.
Așa că a continuat, a continuat și a fost hotărât cu tărie că acum El va ajunge cu siguranță la sfârșitul intenției sale inițiale: se rupe și se rupe, găsește un adevărat munte.
O coajă goală de dovleac zăcea lângă poteca pădurii, apa de ploaie se aduna în golful ei.
–În cele din urmă! Un munte adevărat în sfârșit! strigă zincul triumfător. Și s-a zbătut la ea alpinism coaja de dovleac.
De îndată ce a ajuns în vârf, s-a tras la prânz, chiar umflându-și burta și A strigat cu voce tare
"Hei, munte mare, stai aici la picioarele mele!" Eu, eroicul, te-am cucerit!
Cuvintele certărețe nu au fost rostite tot timpul, coaja de dovleac vibra în ele, de parcă pământul tremurând. Eroul nostru s-a clătinat și a căzut într-o cavitate umplută cu apă.
Bezzeg nu mai avea nevoie de avertismente, și-a dat seama imediat singur, că cade în apă și, dacă nu reușește să înoate, își va lăsa cu ușurință dinții. Mare Cu dificultate a ieșit din apă, a urcat pe marginea dovleacului și de acolo a coborât la pământ. Picura ud, mâinile și picioarele îi tremurau, nici măcar nu se putea mișca.
În timp ce se întindea nemișcat, gâfâind, în același timp un rezonant ca tunetul Un glas a venit din adâncurile pământului
"O, bietul erou! O, erou nebun! Ai visat la un munte în raves copac gol? Ți-ai propus să o cucerești? Arătai ca un munte la tot ce era în vârf Sau se termină într-o ciocnire: conuri de pin, mlaștini, cochilii de dovleac? Doar eu Nu arătai ca un munte: muntele adevărat – dar ai continuat să mergi pe mine!
Zincul se ghemuia tremurând în iarbă. Și un sunet ca tunetul El a vorbit din nou din adâncurile pământului
Muntele adevărat este mai mare decât puteți vedea de aproape: Vezi păduri, pășuni, desișuri, zmeură în timp ce o calci. S single câte ramuri are un copac sau un tufiș și câte frunze are o singură ramură; Da, Un erou novice ca tine se poate pierde cu ușurință printre atâtea ramuri și frunze! Chiar și Este norocos că mie, muntelui, nu-mi pasă prea mult dacă mă ignoră, pe care îl port în spate. Eu eram când ei nu erau; Voi fi când vor fi ei Nu vor mai fi. L-am alăptat pe stră-străbunicul lor și nici nepoții lor nu o vor face să trăiască fără mine. Și tu ești mic, erou! M-ai vrut Cuceri?
Eroul și-a ascuns gâtul, tremurând în iarbă, dar nu a îndrăznit Pentru a răspunde la întrebarea Domnului puternic!
Sunetul răsunător ca un tunet a sunat încă o dată, dar numai blând Ca un vuiet, ca o furtună care se îndepărtează:
"De ce taci?" Crezi că mă răzbun pe tine, erou tremurător? Nu vă fie frică Mă! Este copilăresc, nu merită nimic. Puteți merge în siguranță acasă și o puteți face Treci la afacerea ta. Și dacă veți avea vreodată probleme, anunțați-mă, o voi face Ajutor.
Zincul a urcat de la sol și, jenat, s-a îndreptat spre casă. Complet S-a uitat la tot ce îi stătea în cale și nu s-a gândit niciodată să-l mai țină ca pe un munte orice altceva decât bunul munte bătrân al cărui spate este mult mai modest l-a călcat în picioare din acea zi remarcabilă.
Sándor Rákos:
A tale about the hero who wanted to conquer the mountain
On the side of a great mountain, in a hollow of a ragged tree, lived a young and ambitious hero. This heroic quarter was not even a bakaras, and he had already decided to make it worthy becomes his name, which his ancestor received from the shaggy king of the forest, and is of some kind He performs an unprecedented feat. He listed in himself all the enumerable feats of heroism, and he also sweated as he chose the most worthy of them. And that was nothing less or more, just looking for one He climbs a huge mountain on his side, and when he reaches the top he cries out:
"Hey, you big mountain, you're lying here at my feet!" I, the heroic, conquered you.
When he had thus planned this neatly, he climbed out of the hollow of the ravenous tree and set off, to find the mountain.
As he walked, a fallen pine cone came his way. The Hero Tither She looked up at him, and joy permeated every inch of her body at once.
"Here's the mountain I'm looking for!" –Cried.
With that, he scrambled valiantly and climbed up the side of the pine cone.
As soon as he reached the top, he pulled himself out at midday, even bulging his belly, and He cried out loudly:
"Hey, you big mountain, you're lying here at my feet!" I, the heroic, conquered you!
A magpie flew at it. He saw the zinc on the pine cone and heard what he was shouting.
"You are a fool, my-for-tat brother!" He rattled. "You're not standing on a mountain, you're standing on a mountain pine cone! You climbed on it, and at any moment you can drop the top!
No sooner had the magpie rattled its rhyme than the pine cone tipped the zinc under his weight, he turned and buried the squabbler beneath him.
Even the hero's breath took away from the fright. It took me a while to He could speak:
"Oh, my magpie brother!" You're right! It's a pine cone, now it's me too I recognize it! Please free me from it, because it really breaks my side!
The magpie flew over and rolled away the pine cone.
The zinc breathed a sigh of relief. He had to crunch his waist thoroughly to make his way continue.
"But now I'm looking for a real mountain!" He exclaimed, and moved on resolutely.
He kept going until he came to an anthill.
"Well, that's a mountain, indeed!" Hipp-oops, I'm already conquering! — screamed. And He set off for the anthill.
As soon as he reached the top, he pulled himself out at midday, even bulging his belly, and He cried out loudly:
"Hey, you big mountain, you're lying here at my feet!" I, the heroic, conquered you!
When the cry was heard, a shaggy tailed little squirrel was swinging on the branches He leaned over his head and said with a smile:
"You're wrong, my titillating coma!" You're not standing on a mountaintop! You're in an anthill. If You wouldn't bulge your belly like that, you could see the ants at your feet Swarming.
Scarcely had the squirrel finished its rhyme, the fluff moved, the zinc lost it balance, and he fell headlong into the crowd of ants.
But he suddenly came to his senses and cried out:
"Alas, my squirrel brother, get me out of the ants!"
The squirrel descended to the lowest branch and stretched its tail down to the distressed Cincer, climb it like a rope.
"Just get out of the mess for once!" The young man vowed; hero, while balancing on the tail of the squirrel, swept off the ants.
But when a young and ambitious heroic tither sets out to conquer the mountain, you can't turn back so easily.
So he kept going, he kept going, and he was determined strongly that now He will definitely come to the end of his original intention: he breaks and breaks, he finds a real mountain.
An empty pumpkin shell lay next to the forest path, rainwater was gathering in its bay.
–At last! A real mountain at last! cried the zinc triumphantly. And he scrambled at it climbing pumpkin peel.
As soon as he reached the top, he pulled himself out at midday, even bulging his belly, and He cried out loudly
"Hey, you big mountain, you're lying here at my feet!" I, the heroic, conquered you!
The squabbling words were not uttered all the time, the pumpkin peel vibrated into them, as if earth trembling. Our hero faltered and fell into a water-filled cavity.
Bezzeg didn't need any warnings anymore, he realized it on his own right away, that he falls into the water, and if he fails to swim out, he will easily leave his teeth. Big With difficulty he wriggled out of the water, climbed to the rim of the pumpkin, and from there climbed down to the ground. He was dripping wet, his hands and feet were shaking, he couldn't even move.
As he spread out motionless, panting, at once a resonant like thunder A voice came from the depths of the earth
"Oh, you poor hero! Oh, you foolish hero! You dreamed of a mountain in the raves tree hollow? Have you set out to conquer it? You looked like a mountain at everything that was in peak Or does it end in a bump: pine cones, anthills, pumpkin shells? Just me You didn't look like a mountain: the real mountain—but you kept walking on me!
The zinc cowered trembling in the grass. And a sound like thunder He spoke again from the depths of the earth
The real mountain is bigger than you can see up close: You see forests, pastures, thickets, raspberries as you trample it. S single how many branches a tree or bush has, and how many leaves a single branch has; Yes, the A novice hero like yourself can easily get lost among so many branches and leaves! Even the It is fortunate that I, the mountain, do not care much whether they ignore me, whom I carry on my back. I was when they weren't; I'll be when they are They will no longer be. I've nursed their great-great-grandfather, and neither will their grandchildren to live without me. You're tiny little ones too, hero! You wanted me Conquer?
The hero tucked his neck tucked in, trembling in the grass, but he dared not To answer the question of the mighty Lord!
The resounding sound like thunder sounded once more, but only gentle As a roar, like a storm moving away:
"Why are you silent?" Do you think I'm taking revenge on you, you trembling hero? Do not be afraid Me! It's childish, it doesn't deserve anything. You can safely go home and do it Move on to your business. And if you ever get in trouble, just let me know, I'll Help.
The zinc climbed from the ground and, embarrassed, headed home. Thoroughly He looked at everything in his path and never thought of holding it as a mountain anymore anything but the good old mountain whose back is much more modest trampled it from that remarkable day.
Rákos Sándor:
Mese a hőscincérről, aki le akarta győzni a hegyet
Nagy hegy oldalában, reves fa odvában, élt egy fiatal és nagyravágyó hőscincér. Ez a hőscincér negyed bakarasznyi sem volt még, s máris elhatározta, méltóvá válik nevéhez, melyet őse az erdő bozontos királyától kapott, s valamilyen példátlan hőstettet visz végbe. Elősorolta magában az összes számba vehető hőstetteket, s ugyancsak beleizzadt, mire kiválasztotta közülük a legméltóbbat. Ez pedig sem kevesebb, sem több nem volt, éppen csak annyi, hogy keres egy óriási hegyet, fölmászik az oldalán, s amikor a tetejére ér, elkiáltja magát:
– Hé, te nagy hegy, itt fekszel a lábamnál! Én, a hőscincér meghódítottalak.
Mikor ezt így szépen eltervezte, kimászott a reves fa odvából, és elindult, hogy megkeresse a hegyet.
Ahogy ment, mendegélt, egy lehullott fenyőtoboz akadt útjába. A hőscincér fölnézett rá, s egyszerre öröm járta át minden kis porcikáját.
– Itt a hegy, amit keresek! – kiáltotta.
Azzal hősiesen nekigyürkőzött, és fölmászott a fenyőtoboz oldalán.
Amint a tetejére ért, délcegen kihúzta magát, még a hasát is kidüllesztette, s nagy fennhangon így kiáltott:
– Hé, te nagy hegy, itt fekszel a lábamnál! Én, a hőscincér meghódítottalak!
Arra röpült egy szarka. Látta a cincért a fenyőtobozon, s hallotta, mit kiabál.
– Bolond vagy te, cincér öcsém! – csörögte. – Nem hegyen állasz, hanem fenyőtobozon! Fölmásztál rá, s minden pillanatban le is pottyanhatsz a tetejéről!
Alighogy végigcsörögte mondókáját a szarka, a fenyőtoboz megbillent a cincér súlya alatt, fordult egyet, s maga alá temette a hetvenkedőt.
A hőscincérnek még a lélegzete is elállott az ijedségtől. Időbe telt, mire meg tudott szólalni:
– Jaj, szarka bátyám! Igazad van! Bizony fenyőtoboz ez, most már magam is ráismerek! Kérlek, szabadíts meg alóla, mert nagyon töri az oldalamat!
A szarka odaröpült, és elhengerítette a fenyőtobozt.
A cincér föllélegzett. Alaposan meg kellett ropogtatnia a derekát, hogy útját folytathassa.
– De most már igazi hegyet keresek! – kiáltott föl, s elszántan továbbindult.
Addig ment, mendegélt, míg egy hangyabolyhoz nem ért.
– No, ez már csakugyan hegy! Hipp-hopp, máris meghódítom! – rikkantotta. S nekivágott a hangyabolynak.
Amint a tetejére ért, délcegen kihúzta magát, még a hasát is kidüllesztette, s nagy fennhangon így kiáltott:
– Hé, te nagy hegy, itt fekszel a lábamnál! Én, a hőscincér meghódítottalak!
Mikor a kiáltás elhangzott, egy bozontos farkú kicsi mókus az ágakon hintázva a cincér feje fölé lendült, s mosolyogva szólt:
– Tévedsz te, cincér komám! Nem hegytetőn állasz! Hangyabolyba kerültél. Ha nem düllesztenéd úgy a hasad, megláthatnád a hangyákat, a lábad előtt nyüzsögnek.
Alig fejezte be mondókáját a mókus, mozdult egyet a boly, a cincér elvesztette egyensúlyát, s fejjel a nyüzsgő hangyák közé zuhant.
De már ettől észre is tért hirtelen, s elkiáltotta magát:
– Jaj, mókus bátyám, ments ki a hangyák közül!
A mókus a legalacsonyabb ágra ereszkedett, s lenyújtotta farkát a bajba jutott cincérnek, másszon föl rajta, mint valami kötélen.
– Csak meg most az egyszer kievickéljek a csávából! – fogadkozott az ifjú hős, miközben a mókus farkán egyensúlyozva, lesöpörte magáról a hangyákat.
De ha egy fiatal és nagyravágyó hőscincér útnak indul, hogy meghódítsa a hegyet, nem fordulhat vissza olyan könnyen.
Hát csak ment, mendegélt tovább, s közben erősen elhatározta, most már mindenképpen végére jár eredeti szándékának: törik-szakad, igazi hegyet talál.
Üres tökhéj hevert az erdei ösvény mellett, öblében meggyűlt az esővíz.
– Végre! Végre igazi hegy! – kiáltott a cincér diadalmasan. S nekigyürkőzött a tökhéj megmászásának.
Amint a tetejére ért, délcegen kihúzta magát, még a hasát is kidüllesztette, s nagy fennhangon így kiáltott
– Hé, te nagy hegy, itt fekszel a lábamnál! Én, a hőscincér meghódítottalak!
El sem hangzottak végig a hetvenkedő szavak, beléjük rezdült a tökhéj, mintha föld rengene. Hősünk megingott, s a vízzel telt üregbe zuhant.
Bezzeg nem kellett már semmiféle figyelmeztetés, magától is rájött azonnal, hogy vízbe pottyant, s ha nem sikerül kiúsznia, könnyen otthagyja a fogát. Nagy nehezen kievickélt a vízből, fölvergődött a tök peremére, onnan pedig lemászott a földre. Csuromvizes volt, keze-lába reszketett, meg se bírt moccanni.
Ahogy mozdulatlanul, lihegve elterült, egyszerre mennydörgéshez hasonló zengő hang szólalt a föld mélyéből
– Ó, te szegény hőscincér! Ó, te balga hőscincér! Hegyről álmodoztál a reves fa odvában? Elindultál, hogy meghódítsd? Hegynek néztél mindent, ami csúcsban vagy dudorban végződik: fenyőtobozt, hangyabolyt, tökhéjat? Csak éppen engem nem néztél hegynek: az igazi hegyet – pedig folyton rajtam jártál közben!
A cincér remegve lapult a fűben. A mennydörgéshez hasonló, zengő hang pedig újra szólott a föld mélyéből
– Az igazi hegy nagyobb annál, semhogy közvetlen közelből is annak láthatnád: erdőket, legelőket, bozótokat, málnásokat látsz, miközben taposod. S egyetlen fának vagy bokornak mennyi ága s egyetlen ágnak is hány levele van; bizony, a magadfajta kezdő hős könnyen eltéved ennyi ág és levél között! Még az a szerencse, hogy én, a hegy, nemigen törődöm azzal, tudomást vesznek-e rólam, akiket a hátamon hordozok. Voltam, amikor ők még nem voltak; leszek, amikor ők már nem lesznek. Én dajkáltam már az ükapjukat is, s az unokáik sem fognak megélni nélkülem. Parányaim paránya vagy te is, hőscincér! Engem akartál meghódítani?
A hőscincér behúzott nyakkal, remegve lapult a fűben, dehogyis mert volna válaszolni a hatalmas úr kérdésére!
A mennydörgéshez hasonló, zengő hang még egyszer megszólalt, de már csak szelíd dörmögésként, mint a távolodó vihar:
– Miért hallgatsz? Azt hiszed, bosszút állok rajtad, te remegő hős? Ne félj tőlem! Gyerekség az egész, szór sem érdemel. Nyugodtan hazamehetsz, s végezd tovább a dolgodat. S ha bármikor bajba kerülnél, szólj csak nekem, én majd segítek.
A cincér föltápászkodott a földről, s szégyenkezve hazafelé indult. Alaposan megnézett mindent, ami útjába került, s eszébe se jutott többé hegynek tartani bármit is a jóságos, öreg hegyen kívül, akinek hátát sokkal szerényebben taposta ettől a nevezetes naptól fogva.